Cu ce se curăţă motorina?

‘Dacă nu e o pată mare, încearcă cu Axion. Las-o la înmuiat şi acoperă zona pătată cu pastă, mai las-o o zi şi apoi spală. Ar trebui să iasă. Nu freca foarte tare zona că se decolorează.’
Sfaturi de pe forum. Probabil eficiente, în cazul hainelor. Dar ce faci când ţi-ai murdărit cu motorină…propriul câine?!
Să explic: într-una dintre perindările obişnuite pe afară, cu patrupedul mult iubit, acesta, atras de o gaură neagră (la propriu), şi-a introdus căp’şorul ca spuma laptelui sub o ţeavă de gaz metan unsă absolut mirific, cu motorină. Menţionez că acest căţelush al meu e Albă-Ca-Zăpada cu blană pe faţă, şi câteva nuanţe discrete de maroniu pe corp. Sau cel puţin era, înaintea şocului.
Am zburat direct în casă, trăgând după mine ceva mic, păros, şi parţial negru, cu iz puternic de benzină. Eram pregătită să ţin pledoaria de apărare în faţa părinţilor: ‘aşa şi pe dincolo’,’nu poate fi chiar atât de grav, sigur se duce cu ceva…Axion, Cilit Bang - că tot îi face atâta reclamă de simt cum mănânc Cilit Bang pe pâine, la desert, de fiecare dată când comut programele la tv… ’
În casă, nu a avut nimeni răbdare să mă asculte. Tatăl meu deja lustruia la Ness în cadă, încât după vreo 10 minute, aveam conturat clar portretul unui câine cu bibilica cheală, dar fericit că este curat.
Mama râdea de mine: „Măi, măi…ai să-ţi scoţi ’copchiii’ afară la plimbare şi ai să-i aduci unşi cu motorină”. Mda.

‘Cred că singura soluţie e să bagi toată haina în motorină, pentru uniformizarea culorii. Rămâne să te descurci cu mirosul care va persista...’
Alt sfat de pe forum. Bine că e vorba tot despre haine.

Cacalaureat 2009

*Următorul material poate conţine scene de violenţă, urme de alune, stafide, E125. Îndepărtaţi minorii din faţa monitorului! Ei nu trebuie să afle ce li se pregăteşte.*
…mă rog, mai există şi Plan B: îndoparea cu ceea ce am ingurgitat eu (prosteşte) un an de zile. Imagini, mai jos:

Despre fastuosul/memorabilul/monumentalul examen de bacalaureat de care AM SCĂPAT! (sâc!), nu am foarte multe de spus. Voi face o selecţie de cugetări, având în vedere că ar intra cică în categoria ‘evenimentelor marcante ale vieţii mele’.
În primul rând, dacă cineva ar recunoaşte în momentul de faţă că tot ce şi-a dorit timp de 4 ani de zile liceale, a fost să mă ducă cu zăhărelul despre importanţa (?) acestui examen, i-aş mulţumi pentru curaj şi i-aş flexa un pumn cu glazură de CACA-O în zâmbetul triumfător şi dulceag. Pentru că i-a reuşit! Şi i-a reuşit atât de bine încât ştiam sigur că la sfârşitul acestei tevaturi, voi ajunge să cânt ’Cucurigu’ – unică modalitate de exprimare – îmbrăcată în roz şi cu acadele lipite de haine şi de păr. (pentru ultima parte, vezi Nutty din Happy Tree Friends).
Cu adevărat luna predecesoare examenului a fost o lună de miere: „peisajul era umanizat, tipic eminescian. Scenele de dragoste (?!?! Amor nebun cu matematica) se petreceau departe (aş fi vrut eu – ducă-se pe pustii!), sub crengile înflorite de tei (mişto miros, dar se cam împuţea treaba), în singurătate şi linişte (linişte???? – s-o crezi tu.), în pacea codrului , în lumina blândă a lunii (poate noaptea, când învăţam şi-mi făceau o bucurie, luându-mi curentul.)” *citat din comentariul ‘Luceafărul’ şi sentimentele adiacente*
Da…o lună de miere pe care am trăit-o ca un diabetic rămas fără insulină.
Mi-am dat brusc seama cât de tare ador paradoxul muştelor care, pe lângă miere preferă şi alte ’obiective turistice’ cu aceeaşi textură lipicioasă, dar situate la polul opus al percepţiei umane. Totul în aceeaşi oală (de noapte). Cam asta ar fi definiţia examenului de bac.
O altă figură de stil, izvorâtă acum din focurile creaţiei, mă instigă la compararea bac-ului cu imaginea unui bărbat purtând tanga. Deoarece, în ambele cazuri:
- Unora li se pare normală situaţia; pe mine mă face să mă întreb retoric ‘de ce?’, ‘pentru ce?’, ‘cum e posibilă una ca asta?’, ‘care e scopul?’
- Apariţia unor sentimente precum greatză, stres, nesimţire, indiferentză, se produce în ambele situaţii.
- În ambele cazuri, se acoperă doar anumite ‘părţi’ considerate neimportante şi cu un grad redus de periulozitate, până la proba contrarie.
- Ambele situaţii seamănă cu două buci expuse: ieşite din ideologia comunistă, emancipate de sub imperiul ‘Tetra’ care masca tot, dar scoţând la iveală celulita şi coşurile capitalismului.
- Ambele cazuri sunt incomode, lipsite de confort.
- În ambele cazuri, realitatea crudă se descoperă după 18 ani.
- Şi în final, pentru că nu am suportat şi nu voi suporta nicicând ideea de bac, aşa cum nu am agreat şi nici nu voi agrea vreodată imaginea unui bărbat cu aţă în fund.

Mulţumesc celor care s-au străduit să-mi simplifice problematica, prin sintagme de genul: ‘eee..e simplu bac-ul’, ‘in ultima seară m-am apucat de învăţat.’ Fraţilor, nu oi fi io atât de precoce, dar ce spuneaţi voi e varză murată dată cu Channel. Nu e nevoit nimeni să-mi dea crezare şi dacă aş fi întrebată ce părere am, sigur aş schimba subiectul. Bac-ul e o tâmpenie oribilă, groaznic de stresantă, pe care nu aş vrea să o mai repet vreodată (contrar a ceea ce tânjeşte majoritatea). Din partea mea, să-l scoată de tot! *Scoate-ţi chiloţii ăia din dos, că eşti penibil!* .
Prin urmare, dragi copii inocenţi cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani, neatinşi de febra bac-ului….dacă observaţi pe stradă vreo persoană privindu-vă cu zâmbet de Mona Lisa, nu râdeţi de expresia ei handicapată. Poate a experimentat ceva şi voit sau nu, vă compătimeşte. Poate că a(m) trecut printr-un bac (!) care i-a ştampilat în moacă nişte muşchi faciali crispaţi.
Bucuraţi-vă în schimb de celelalte preocupări. Fiţi liberi şi fericiţi. Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi fiindcă gripa porcină oricum nu o puteţi evita. Ea vă găseşte peste câţiva ani, într-o formă sau alta.

Marilena

Am fost la film. Românesc. „Marilena”, pe numele lui.
Am dat curs invitaţiei unui posesor de bilet pentru două persoane. Dacă nu aţi văzut pelicula asta, nu v-o recomand. Pentru mine, nu fost decât expresia grotescă a mediocrităţii românilor trecuţi de prima tinereţe. Şi tot ce am înţeles, la final, a fost că Marilena reprezenta idealul feminin, într-o realitate decăzută, că trebuia să râd atunci când mă simţeam scârbită şi că imaginea closetului a apărut de nenumărate ori în film.
Uitasem cum e la cinema. Scaune vechi, scorojite. Din exterior, părea o clădire părăsită, tapetată cu afişe ale ultimelor apariţii, ceea ce accentua starea deplorabilă a situaţiei. Amicul meu mă aştepta. M-am aşezat cuminte lângă el. Sala începea să se aglomereze, mai mult ca de obicei. Un trio de băieţi emancipaţi s-a aşezat în spatele nostru, râzând şi glumind înainte încă de a începe filmul.
S-a stins lumina şi am încercat să fiu atentă la acţiune, din politeţe pentru amicul meu. Citisem recenzia “capodoperei” şi îmi lăsase impresia unui kitsch neinspirat, dar nu am vrut să jignesc intenţia celui care mă invitase. Probabil văzuse în mine un potenţial ce trebuia educat şi culturalizat - în cazul de faţă, prin trei bărbaţi celibatari care efectuau câte o montă, la Marilena, atunci când nu îşi petreceau existenţa pe budă.
Şi în cadrul acesta nocturn şi romantic, amicul meu, pentru care îmi sacrificasem retina, oripilând-o, a început să îşi exercite, neîntrebat, calităţile de Don Juan, faţă de mine!!!
Complimentată, dar neflatată, am simţit cum şi-a întins mâna după umărul meu şi şi-a înfipt degetele în podoaba mea capilară. Şi nimeni nu se atinge de părul meu! E lege!
Docilă, i-am desprins degetele şi l-am îndepărtat, zâmbind tâmp.
În sală, se făcea din ce în ce mai frig. Pe la jumătatea peliculei, plecau oameni în turme. Mă întrebam de ce nu plec şi eu. Era simplu: Berbecul era lângă mine, behăind nişte metafore măgulitoare la urechea mea.
Mă lăsam adesea furată de comentariile celor din spate. Aberau, dar muuult mai bine şi mai constructiv decât amicul meu, chiar dacă o făceau relativ la unghiile netăiate de la picioarele Marilenei.
Într-unul din momentele artistice ale însoţitorului meu, mi-am întors faţa către el, să aud mai clar ce perorează, ştiind că altă distracţie nu urma să mai am în următoarele 2 ore. M-a lăsat paf. Efectiv, PUŢEA! Îi mirosea gura! Groaznic.
Fraze precum: “Îţi imaginezi o seară cu lună… bla, bla…”(stalactite şi stalagmite) tulburau aerul pe care îl respiram, cu un pregnant iz de usturoi. Şi nu, nu reuşeam să-mi imaginez nicio seară cu lună, ci doar nişte şosete murdare pe care le spăla Marilena, în timp ce eu degeram la propriu.
“Îmi plac ochii tăi” – persista cuceritorul.
„Nu ai cum să-i vezi. E întuneric.” – contracaram eu.
„Am văzut strălucirea în ei.”
“Nope. Se reflectă lumina de la ecran, atâta tot.”
Credeam că nu mai rezist când - finally! - “capodopera” a adoptat un legendar sfârşit, având în prim-plan laitmotivul, trofeul, personajul cel mai popular – WC-ul.
Casanova al meu, probabil impresionat până la usturoi de moment, a tras o fugă la cea mai apropiată toaletă. A ieşit uşurat şi zâmbitor:
“Ce ai zice dacă te-aş săruta?”
(*Aş zice să nu faci asta, că îţi pute gura! Şi tocmai ai ieşit dintr-un WC*)
„Aş zice să nu faci asta, că mâine am şcoală. Şi tocmai a venit tramvaiul” - în care m-am urcat direct, ajungând acasă fără să mă uit în urmă.

Morala: Dacă, fără doar şi poate, existenţa voastră e predispusă spre fatalitate sau, pur şi simplu, vă simţiţi constipaţi, mergeţi şi vizionaţi „Marilena”. Nu cred că biletele, subintitulate pompos: “invitaţii”, se găsesc de cumpărat. Trebuie doar să pândiţi voluntarii care oferă fluturaşi gratuiţi prin oraş.
Şi cel mai important, luaţi o periuţă şi o pastă de dinţi cu voi! Ca să faceţi faţă tentaţiei, de orice fel.

Gropi în Calea Lactee

Ce faci când îţi este o poftă nebună de lapte fierbinte?

Pasul 1. Deschizi frigiderul. Nu ai lapte.
Pasul 2. Te îmbraci şi pleci la alimentară cu senzaţia gustului cald, semi-dulce pe limbă.
Pasul 3. Aştepţi vânzătoarea să se învârtă pentru fiecare client din faţa ta, de cel puţin 5 ori.
Pasul 4. Când ajunge la tine, nu se mai învârte; pur şi simplu te ignoră, găsind altceva mai bun de făcut, precum bârfele din cartier.
Pasul 5. Îţi este şi foame şi sete şi simţi un gol în stomac. Probabil îi transmiţi telepatic resentimentele tale deoarece se întoarce molfăind seminţe şi, la cererea ta, îţi dă cutia cu laptele mult dorit.
Pasul 6. Ajungi acasă şi pui laptele în frigider, pentru câteva momente în care te schimbi în haine comode.
Pasul 7. Trebuie să torni laptele în recipientul specific.
Pasul 8. Deschizi frigiderul, iei cutia cu lapte, cade caşcavalul.
Pasul 9. Cade TOT caşcavalul FĂRĂ ambalaj. Ambalajul rămâne (ce bine!!!!), în frigider.
Pasul 10. Măsori din priviri bucata de caşcaval. 5 cm lungime, 3 cm lăţime. Perfect! Şi aşa e necesar să-i mai diversifici şi căţelului, meniul. Uiţi puţin de prioritatea ta numărul 1 şi pui celălalt produs lactat în castronul animăluţului, care se bucură imediat şi te consideră iniţiatorul ideii de aruncare a caşcavalului din frigider.
Pasul 11. Dacă eşti ipohondru ca şi mine, adică îţi speli mâinile o dată la 10 minute, îţi duci degeţelele cu microbi şi le lustruieşti bine sub jetul de apă rece.
Pasul 12. Ai pierdut deja 20 de minute şi pofta de lapte fierbinte te mistuie.
Pasul 13. Tremurând, iei din nou cutia din frigider şi te chinui să desigilezi capacul. Reuşeşti, dar acesta cade.
Pasul 14. Arunci capacul la gunoi şi fugi rapid la un nou session de lustruire a degetelor. De data asta, mai nervos, dureros aproape.
Pasul 15. Torni laptele în recipient. Şi pe lângă recipient.
Pasul 16. Ştergi masa de bucătărie, furios, obsesiv.
Pasul 17. Laptele prinde forme în imaginaţia ta, ca în desenele animate. Figurinele din lapte clipesc din ochi şi zâmbesc prietenos. Lumea toată e numai lapte şi ţie îţi e poftă…
Pasul 18. Refuzi metodele primitive care încetinesc procesul de încălzire şi introduci cana plină cu lapte în cuptorul cu microunde. 2 minute.
Pasul 19. Se roteşte în interior, sub acţiunea microundelor. Eşti în extaz, 2 secunde.
Pasul 20. Brusc, cuptorul se opreşte. Se ia curentul.
Pasul 21. Îl torni sleit pe gât, că nu mai poţi!
……

Toate acestea au durat aproximativ o oră din existenţa mea.
Şi aşa am avut eu parte de o cană cu lapte ‘fierbinte’. Sau, cum ar spune Cosmoteu’, m-am împiedicat, dormind pe scări.

Portret de familie

Partea I



Partea a II-a



Partea a III-a

Dă-mi un vers şi o notă, să mă pierd

Şi da! S-a întâmplat şi asta... Believe it or not, am fost la concert Coma în Iaşi – 21 februarie. Am aşteptat cu înfrigurare, am avut emoţii. Am urlat, m-am zbânţuit, am făcut febră musculară la gât, mi-am persecutat timpanele urechilor cu riff-uri lungi şi i-am văzut chiloţii lui Călin (chitaristul) care făcea genoflexiuni, lângă mine!!!
Pentru că...da, aşa e, m-am aşezat exact alături de locul în care trupa se relaxa, înainte de începerea recitalului propriu-zis. Încă perplexă, am cerut un autograf pe CD-ul primit la intrarea în club. Deşi coperta e de culoare închisă, iar marker-ul nu prea se mai observă, încântarea mea atinsese cote maxime. Îi hăck-uiam cu privirea, încercând să prind cele mai mici detalii.

În deschidere – o chestie ieşeană. Doi tipi pufăiau în microfon, rap-ăind cu mult oxigen în plămâni şi sânge în vinele moldave. Într-o polemică interminabilă cu societatea şi cu propriile persoane, manifestau o personalitate confuză, o criză a identităţii: 'Bună seara, Iaşi!!!' (Către colegu' care freca discul şi dădea click pe track-ul din winamp) – 'Doi zece...Dă-i mai tare, mai tare!!!' Şi începea off-urile interioare, întrerupte de remarci precum: 'Să aplaudăm formaţia Coma!!!' sau 'Noi suntem...Vă spunem mai târziu cine suntem' sau 'Noi nu avem un gen propriu. Noi cântăm o corcitură.'
Nu ştiam cum ar fi trebuit să reacţionez. În mod normal, aş fi adoptat atitudinea 'râs isteric', dar îmi era milă. Milă de aceşti puşti de 1,60m care îşi ovaţionau cauza, recunoscând că aceasta nu rezona cu atmosfera din jur.
După prestaţia progeniturilor-metis, momentul fermentat în mintea mea s-a materializat: Călin şi-a ales chitara, Dan a apucat microfonul, Sorin şi-a acordat bassul, Răzvan s-a aşezat la baterie, iar dj Hefe şi-a pus căştile pe urechi şi a trecut în spatele pupitrului.
Incinta clubului era destul de mică, de aceea m-am ridicat rapid de la locul meu pentru a nu pierde nici o secundă din cele 2 ore promise de Coma. Atentă mai ales la Călin, pentru care făcusem o pasiune ciudată, eram ca un cal cu o mască de protecţie la ochi, fără să văd în stânga sau în dreapta. Am auzit doar cum un nene mai scund decât mine, mai pletos, cu o cămaşă în carouri roşii şi cu vapori de bere emanaţi prin toţi porii, i-a declarat lui Călin că el e cel mai mare fan Coma. Chitaristul a băgat un 'mdeah, ştim', iar vocalistul a salutat mulţimea. Băje cu cămaşa în carouri nu se lăsa. S-a strecurat în faţa mea, aclamând singur formaţia ca un cimpanzeu agitat. Eu, în schimb, simţeam cum mă înfurii, mă încălzesc şi cum schimb culorile curcubeului pe faţă, de nervi. Deşi orizonturile mele se desfăşurau deasupra căp'şorului său nevinovat, fierbeam să-i dau un bobârnac împreună cu sfatul prietenesc 'Scram puştiule!!!'

Nu ştiu cum se face, dar chiar a dispărut o perioadă, lăsându-mă să privesc spectacolul, liniştită. O perioadă. 1 minut. Un alt nene, mai vânjos, cu un tricou Coma, negru, veritabil, 35 RON fără taxe poştale, la primele acorduri a început salturi gen trambulină şi m-a împins în spatele său. Mi-am menţinut poziţia, ferindu-mă de capul lui de Cerber care se balansa în faţă şi în spate atât de tare, încât prevedeam un cap în gură/frunte/ochi/nas, ca bonus al concertului. Mulţimea entuziasmată se strofoca în jurul meu, cânta, apaluda, sărea cu mâinile suspendate şi semnul rock-ului pe degete. M-am supus sentimentului puternic şi m-am lăsat angrenată.
După 'Stai', 'Mai presus de cuvinte' sau 'Coboară-mă în Rai', au urmat piese precum 'Hectic', '3 Minute', 'In mine şoapta', 'Daddy', 'Un loc să ajung'. Deşi zgomotul îţi tăia respiraţia, iar volumul muzicii depăşea necesitatea sevrajului resimţit, spaţiul restrâns al localului te făcea să auzi lucruri a căror semnificaţie era recomandabil să o ignori. Două tipe discutau: 'Sper să nu se ajungă la bătaie. Nu am chef de vânătăi'. Doi tipi discutau: 'Hai la un pogo'. Eu mi-am dat jos castraveţii de pe pleoape şi am privit speriată. Lângă mine, un rocker dur – după tricoul cu In Flames, după figură – un student fără bani, după înălţime – no comment. M-am uitat în jos la el şi am considerat că e bine să îl anunţ: 'Îmi cer scuze dacă te lovesc cu cotul'. D'oh!!! De parcă ar fi contat asta într-o bătaie generală!!!
În seara aceea eram maternă, protectoare. Nu ştiam dacă urma să iau cu mine suveniruri fizice acasă, dar aveam grijă să nu le ofer şi altora. Speram, totuşi, ca publicul sa fie paşnic. Şi a fost.
Încântarea mea vizuală a fost tulburată pentru ultima oară de cămaşa în carouri şi de posesorul ei, ivit în altă parte a scenei. Pe bună dreptate, cimpanzeu – băje imita perfect solo-urile lui Călin, agitându-şi capul în gol şi imaginându-şi probabil un Fender în braţele sale, pe griful căruia îşi plimba falangele. Dar l-am iertat, eram prea fericită.
După mai multe bis-uri şi finalizări succesive, oboseala membrilor trupei s-a acumulat, iar Coma a încheiat apoteotic cu vocea lui Dan şi bassul lui Sorin, în curgerea lină a piesei 'Cântă-mi povestea'. Ultimele aplauze au fost demenţiale şi au marcat sufletul celor din auditoriu, iar eu am ajuns acasă teleghidată, sub imperiul obsesiei şi al extazului.

Următoarea săptămână a fost invadată în totalitate de muzica semnată Coma. Un exemplu, mai jos:

Coma - 3 Minute

Hi! My name is...

Nu ştiu pe cine interesează, dar eu am rămas surprinsă să observ câtă modernitate epică insuflă persoana mea non-populară şi totuşi, asamblată prin ‘pluriperspectivism’. (Privitor la ceea ce ne învaţă exigenţa învăţământului românesc, în contextul ‘perfect la toate şi bun la nimic’, când menţionez tehnica perspectivelor multiple, mă gândesc automat, irevocabil şi responsabil la personaje literare, cu ajutorul cărora ne umflăm existenţa şi aşa obeză, noi, patrioţii din clasa a 12-a, profilul real – personaje precum: Vitoria Lipan (later edit: declarată Venus din Milo, în funcţie de numărul mare de caracterizări care, pe lângă două braţe, o premiază cu un baltag, mustaţă şi muşchi de mascul. În concluzie, Superman, fără chiloţi peste ştrampi).
Trec peste alte personaje, ca sa nu deviez prea mult şi ajung la subiectul no.1 al acestui post, botezat Roxana în anii ’90, dar avansat la alte grade şi titluri onorabile, de către compatrioţii săi – eu. Nu vă faceţi griji, ‘eu’ e perfect conştientă că fondul nu s-a schimbat, deşi forma e manipulată de ceilalţi, aşadar, nicio şansă să mă vedeţi vreodată speriată de kryptonite; cel mult de drobul de sare.
Eram mândră nevoie mare când renumita formaţie Police a scos o melodie, elogiindu-mi numele. ‘Roxanne’=Roxana, celebritatea primului fiind impusă de bariere lingvistice, altfel nu s-ar săpa discrepanţa supărătoare, desigur. Cum spuneam, mândră, adulată, ţopăiam pe Roxanne, ca pe o saltea de pat, bâjbâind versurile în engleză pe care nu le înţelegeam. Acum le înţeleg:

"Roxanne, you don't have to put on the red light / Those days are over / You don't have to sell your body to the night / Roxanne, you don't have to wear that dress tonight / Walk the streets for money / You don't care if it's wrong or if it's right"

Dacă nu v-aţi prins, tiza mea, modelul meu, Roxanne, era o prostituată. Ca să accentuez şi mai mult ideea, în repertoriul meu de la 5 ani, supărat pe viaţă din motive socio-filantropice exista şi faimoasa piesă: „I’m a bitch, I’m a lover…”. În naivitatea mea flower-power-iană, persistam în lălăială, fiind apreciată de ceilalţi care mă aplaudau şi zâmbeau tolerant.
Pe parcursul anilor, propriul nume m-a izbit fonic din toate colţurile tramvaielor, trenurilor, magazinelor sau cutiei informative căreia îi spunem ’televizor’.
“Roxana!”
“Da!”
“Nu tu.”
Nu eu. Inconştient, probabil încercam să-mi găsesc propria identitate. De aceea, nu ştiam dacă să mă simt enervată sau să mă bucur atunci când profa de română – mentalitate ’70 – m-a apelat întâi pe numele de Marlen, apoi cu diminutivul nefamiliar „Roxi”. Deşi ambele nume au făcut deliciul audienţei, naşii mei continuă să apară de unde mă aştept mai puţin.
Aşa se face că, într-o zi boemă, în care îmi crăcănam teoretic, câinele lângă copaci, doi studenţi şi-au exprimat dorinţa de a-mi găsi un nume de scenă, fiind inspiraţi de căciula mea trasă peste ochelari şi de laţele câinelui meu.
Discreţi, au pipăit terenul, verificând un viitor succes: “Măi Patrocle” – i s-au adresat drăgăstoşi căţelului. Orgoliul meu nu prea a fost gâdilat. Pentru că citisem “Dumbrava minunată” scrisă de Sadoveanu. Erau două personaje principale. Şi dacă Ness al meu era Patrocle…atunci eu eram…:
„...uite-o şi pe Lizuca. Patrocle şi Lizuca”, mi-a confirmat binevoitor unul dintre studenţi.