Studenta la medicina veterinara

În urmă cu 9 luni şi 2 săptămâni...

- Bună Andreea...încântată să te cunosc...pentru următorii 6 ani? Dana, vino şi tu....să facem o fotografie de grup. Ieri eram doar două.
Vom avea amintiri...ştiţi voi: before and after :) (before and…the day after before).
Câte riduri vom avea?
- Eu nu mă mărit. (o tipă din anul 3 e însărcinată [anul 3 e cel mai nasol]).
Aţi văzut orarul. E convenabil. Adică avem 3 ore de anatomie? Cifra asa îmi dă fiori.
O Andreea, 2 Andreea, o Mirela, o Mihaela,….un Alexandru, Oana…iar Andreea…care dintre voi e sef de subgrupă? – număr de telefon. Apel efectuat.
(Cristi, prietenul Danei, la distanţă aproape palpabilă de mine, la rând imens pentru cazare în cămin, către prietena lui): vezi, domnişoară - de azi eşti studentă!
Supremaţie exercitată în fază incipientă: - Eu sunt anul 6. Tu dormi în patul de sus.

Va fi bine…ne vom distra, vom râde…va fi bine. Nu uitaţi halatele! Să fie albe... Cele verzi sunt pentru masteranzi.

În urmă cu 6 luni şi 2 săptămâni…

- Mirosul mă termină. Oasele şi articulaţiile...par de plastic. Muşchii nu îi pot atinge. Cine îmi împrumută o pereche de mănuşi?
Vai, ce multe straturi profunde…de ce te complici, creatură? Mai vreau 6 ca tine…să fie 7 specii în total.

Parţiale, teste, parţiale fără valoare de parţial, stres in sânge…migrene.

Nu văd nimic în microscopul ăsta.
- Mitocondria, la ora 12:00. (“Preparatul cu aspect mizerabil”).
- Domnule professor, veniti putin…asta este? - “Nu. Obiectivul e murdar de rimel”
Desenul tău seamănă cu un punct. Niciun desen nu seamănă cu altul. La examen trebuie să-ţi recunoşti punctul.

Experimente, calcule, erori, erori care trebuie să fie corecte în esenţa lor de eroare pură.
- Distribuţia Boltzman mă va ajuta să-mi plătesc facturile.
- Nu aşa se calculează masa bilei. Veniţi la recuperat!
(curs): Cu cât creşte entalpia, cu atât o luaţi razna.
- [cu…cât…creş-te...en...cu cât creşte ce?...dă-mi puţin să văd ce ai scris tu. Vorbeşte prea repede]
- La curs eu vorbesc si voi vorbiţi peste mine. La examen eu vă ascult şi voi tăceţi.

{ - La ce naiba avem nevoie de economie rurală?
- Sunteţi în UE.
}

În urmă cu 3 luni şi 2 săptămâni...

Pentru mine nu s-a terminat sesiunea.
Nu înţeleg de ce spun ceilalţi că a trecut. Ritmul e acelaşi, poate chiar mai alert. Şi e din ce în ce mai frig. În laboratorul de anatomie, simt că aerul e anume desprins dintr-un curent vechi şi mucegăit. Simt că mă conserv eu. Simt că am nevoie de formol...
[“Lecitina este un tonic natural al sistemului nervos şi vascular”]

În seara asta nu mai ajung la Ligă. Am să păstrez tricoul verde cu sigla facultăţii. Îmi place că e larg.
Nu pot să mai vin. Nu am tramvai la 23:00, când se termină şedinţa.
Nu pot să mai vin. Seminarul de joi noaptea? Nu-mi place Dublin. Muzica aia îmi provoacă urticarie.
Nu pot să mai vin. Mâine avem parţial la bio animală.

Am păstrat tricoul verde.
- Dana şi-a retras dosarul.
- De ce? Avea note mari…
- Nu-i mai place. Bem o ciocolată caldă, la locul nostru de lângă aulă?

Scris cu pixul pe masă, în laboratorul de biochimie, sub clipboard-ul meu:
“Life sucks. And then you die.”


În urmă cu 2 săptămâni...

Când mă gândesc la NU, îmi dau seama că după el nu urmează punct. O listă cu scroll up&down ar deveni kilometrică în inch(i). (Exprimarea abuziv neîncăpătoare între retuşurile gândurilor mele). Şi astfel ar urma dizolvarea, dezamăgirea, depresia, frica, neliniştea, uitarea şi mai ales, RISCUL. Dacă în loc de NU, ar trebui să se iscălească altcineva...înseamnă că eu sunt un analfabet original?

Scriu acum în agenda asta, după numeroase programări, orare, liste…recunosc că am greşit…Am greşit când mi-am ales facultatea asta. Când mi-am dorit-o…Iartă-mă, mamă…iartă-mă, tată…Nu mai sunt puternică. Am rămas ca un vagabond jalnic. Nu mai am iniţiativă. Şi dezamăgesc tot ce e mai drag în jurul meu…

Azi…

Cărţile mă aşteaptă întinse pe masă.
Nu am crezut vreodată că un om poate urî fără să spună. Profesoara de agronomie mă urăşte fără să spună. Mă urăşte pentru că am evitat să învăţ distanţa la care se seamănă porumbul, mă urăşte pentru că ştie că materia ei nu-şi are rostul, dar mai ales…pentru că şi eu ştiu că ea ştie…

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai trişti. Iar dacă la final voi uita tot….
Şi o scrisoare are post-scriptum. Eu pierd ultimul cuvânt.

Deserts don't miss the rain

Privit din exterior, s-ar putea spune că îmi declar un comportament obsesiv faţă de persoanele pe care, le-am memorat într-un flashback blurat, cândva, în timp şi pe care, sacadat, le-am ataşat într-un unghi ascuţit al sufletului meu. Da, am sufletul în colţuri şi aşa reuşesc să mi-l aduc aminte. Se irită, des, la atingeri.

Capitolul 2

M-am trezit (...) cu o poftă nebună de a scrie, de a inventa cuvinte, de a-mi muşamaliza procese de conştiinţă.
Îmi trădez secundele care nu îmi mai aparţin de ceva vieţi. Oamenii, în jurul meu, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul, rămân pe loc. Demoralizant. Insistent.
Am învăţat însă că la -24 de grade...durerea e doar caldă şi că nu trebuie să ameţesc din cauza asta.
Am compus şi un cântec la chitară (-: Primul meu. Chitara a fost uitată intenţionat printre degetele mele şi mi-am dat seama că e mult mai uşor să numeri corzi decât pagini memorate la biofizică.
Momentele originale: îţi plac, îţi resuscitezi gândurile cu amintirea lor, se sfârşesc înainte să le ataşezi adjectivul. Şi erau zile în care credeam că le-aş putea imortaliza şi visam la un Canon (citit ‘chenon’) într-un mod cu totul superficial şi naiv. De parcă photoshop-area sau efectul sepia ar reuşi să-mi ascundă lacrimile puerile, mai bine decât aerul rece de afară.
Cred că am iniţiat o nouă formă de existenţă: flori moarte. Pentru asta, le hrănesc cu apă, le curăţ, am grijă de ele...iar ele se usucă în faţa ferestrei, ironizând fin încercările mele ca nişte sângerări coagulate. Le păstrez aşa. Aşa cum păstrez praful pe tot ceea ce îmi energiza atenţia, cândva, demult.
Aş vrea să ştiu că peste ani voi râde îngăduitor şi sincer, ca la un sfârşit fericit de film, în timp ce voi savura o îngheţată de lămâie.

Cu ce se curăţă motorina?

‘Dacă nu e o pată mare, încearcă cu Axion. Las-o la înmuiat şi acoperă zona pătată cu pastă, mai las-o o zi şi apoi spală. Ar trebui să iasă. Nu freca foarte tare zona că se decolorează.’
Sfaturi de pe forum. Probabil eficiente, în cazul hainelor. Dar ce faci când ţi-ai murdărit cu motorină…propriul câine?!
Să explic: într-una dintre perindările obişnuite pe afară, cu patrupedul mult iubit, acesta, atras de o gaură neagră (la propriu), şi-a introdus căp’şorul ca spuma laptelui sub o ţeavă de gaz metan unsă absolut mirific, cu motorină. Menţionez că acest căţelush al meu e Albă-Ca-Zăpada cu blană pe faţă, şi câteva nuanţe discrete de maroniu pe corp. Sau cel puţin era, înaintea şocului.
Am zburat direct în casă, trăgând după mine ceva mic, păros, şi parţial negru, cu iz puternic de benzină. Eram pregătită să ţin pledoaria de apărare în faţa părinţilor: ‘aşa şi pe dincolo’,’nu poate fi chiar atât de grav, sigur se duce cu ceva…Axion, Cilit Bang - că tot îi face atâta reclamă de simt cum mănânc Cilit Bang pe pâine, la desert, de fiecare dată când comut programele la tv… ’
În casă, nu a avut nimeni răbdare să mă asculte. Tatăl meu deja lustruia la Ness în cadă, încât după vreo 10 minute, aveam conturat clar portretul unui câine cu bibilica cheală, dar fericit că este curat.
Mama râdea de mine: „Măi, măi…ai să-ţi scoţi ’copchiii’ afară la plimbare şi ai să-i aduci unşi cu motorină”. Mda.

‘Cred că singura soluţie e să bagi toată haina în motorină, pentru uniformizarea culorii. Rămâne să te descurci cu mirosul care va persista...’
Alt sfat de pe forum. Bine că e vorba tot despre haine.

Cacalaureat 2009

*Următorul material poate conţine scene de violenţă, urme de alune, stafide, E125. Îndepărtaţi minorii din faţa monitorului! Ei nu trebuie să afle ce li se pregăteşte.*
…mă rog, mai există şi Plan B: îndoparea cu ceea ce am ingurgitat eu (prosteşte) un an de zile. Imagini, mai jos:

Despre fastuosul/memorabilul/monumentalul examen de bacalaureat de care AM SCĂPAT! (sâc!), nu am foarte multe de spus. Voi face o selecţie de cugetări, având în vedere că ar intra cică în categoria ‘evenimentelor marcante ale vieţii mele’.
În primul rând, dacă cineva ar recunoaşte în momentul de faţă că tot ce şi-a dorit timp de 4 ani de zile liceale, a fost să mă ducă cu zăhărelul despre importanţa (?) acestui examen, i-aş mulţumi pentru curaj şi i-aş flexa un pumn cu glazură de CACA-O în zâmbetul triumfător şi dulceag. Pentru că i-a reuşit! Şi i-a reuşit atât de bine încât ştiam sigur că la sfârşitul acestei tevaturi, voi ajunge să cânt ’Cucurigu’ – unică modalitate de exprimare – îmbrăcată în roz şi cu acadele lipite de haine şi de păr. (pentru ultima parte, vezi Nutty din Happy Tree Friends).
Cu adevărat luna predecesoare examenului a fost o lună de miere: „peisajul era umanizat, tipic eminescian. Scenele de dragoste (?!?! Amor nebun cu matematica) se petreceau departe (aş fi vrut eu – ducă-se pe pustii!), sub crengile înflorite de tei (mişto miros, dar se cam împuţea treaba), în singurătate şi linişte (linişte???? – s-o crezi tu.), în pacea codrului , în lumina blândă a lunii (poate noaptea, când învăţam şi-mi făceau o bucurie, luându-mi curentul.)” *citat din comentariul ‘Luceafărul’ şi sentimentele adiacente*
Da…o lună de miere pe care am trăit-o ca un diabetic rămas fără insulină.
Mi-am dat brusc seama cât de tare ador paradoxul muştelor care, pe lângă miere preferă şi alte ’obiective turistice’ cu aceeaşi textură lipicioasă, dar situate la polul opus al percepţiei umane. Totul în aceeaşi oală (de noapte). Cam asta ar fi definiţia examenului de bac.
O altă figură de stil, izvorâtă acum din focurile creaţiei, mă instigă la compararea bac-ului cu imaginea unui bărbat purtând tanga. Deoarece, în ambele cazuri:
- Unora li se pare normală situaţia; pe mine mă face să mă întreb retoric ‘de ce?’, ‘pentru ce?’, ‘cum e posibilă una ca asta?’, ‘care e scopul?’
- Apariţia unor sentimente precum greatză, stres, nesimţire, indiferentză, se produce în ambele situaţii.
- În ambele cazuri, se acoperă doar anumite ‘părţi’ considerate neimportante şi cu un grad redus de periulozitate, până la proba contrarie.
- Ambele situaţii seamănă cu două buci expuse: ieşite din ideologia comunistă, emancipate de sub imperiul ‘Tetra’ care masca tot, dar scoţând la iveală celulita şi coşurile capitalismului.
- Ambele cazuri sunt incomode, lipsite de confort.
- În ambele cazuri, realitatea crudă se descoperă după 18 ani.
- Şi în final, pentru că nu am suportat şi nu voi suporta nicicând ideea de bac, aşa cum nu am agreat şi nici nu voi agrea vreodată imaginea unui bărbat cu aţă în fund.

Mulţumesc celor care s-au străduit să-mi simplifice problematica, prin sintagme de genul: ‘eee..e simplu bac-ul’, ‘in ultima seară m-am apucat de învăţat.’ Fraţilor, nu oi fi io atât de precoce, dar ce spuneaţi voi e varză murată dată cu Channel. Nu e nevoit nimeni să-mi dea crezare şi dacă aş fi întrebată ce părere am, sigur aş schimba subiectul. Bac-ul e o tâmpenie oribilă, groaznic de stresantă, pe care nu aş vrea să o mai repet vreodată (contrar a ceea ce tânjeşte majoritatea). Din partea mea, să-l scoată de tot! *Scoate-ţi chiloţii ăia din dos, că eşti penibil!* .
Prin urmare, dragi copii inocenţi cu vârste cuprinse între 0 şi 18 ani, neatinşi de febra bac-ului….dacă observaţi pe stradă vreo persoană privindu-vă cu zâmbet de Mona Lisa, nu râdeţi de expresia ei handicapată. Poate a experimentat ceva şi voit sau nu, vă compătimeşte. Poate că a(m) trecut printr-un bac (!) care i-a ştampilat în moacă nişte muşchi faciali crispaţi.
Bucuraţi-vă în schimb de celelalte preocupări. Fiţi liberi şi fericiţi. Evitaţi consumul de sare, zahăr şi grăsimi fiindcă gripa porcină oricum nu o puteţi evita. Ea vă găseşte peste câţiva ani, într-o formă sau alta.

Marilena

Am fost la film. Românesc. „Marilena”, pe numele lui.
Am dat curs invitaţiei unui posesor de bilet pentru două persoane. Dacă nu aţi văzut pelicula asta, nu v-o recomand. Pentru mine, nu fost decât expresia grotescă a mediocrităţii românilor trecuţi de prima tinereţe. Şi tot ce am înţeles, la final, a fost că Marilena reprezenta idealul feminin, într-o realitate decăzută, că trebuia să râd atunci când mă simţeam scârbită şi că imaginea closetului a apărut de nenumărate ori în film.
Uitasem cum e la cinema. Scaune vechi, scorojite. Din exterior, părea o clădire părăsită, tapetată cu afişe ale ultimelor apariţii, ceea ce accentua starea deplorabilă a situaţiei. Amicul meu mă aştepta. M-am aşezat cuminte lângă el. Sala începea să se aglomereze, mai mult ca de obicei. Un trio de băieţi emancipaţi s-a aşezat în spatele nostru, râzând şi glumind înainte încă de a începe filmul.
S-a stins lumina şi am încercat să fiu atentă la acţiune, din politeţe pentru amicul meu. Citisem recenzia “capodoperei” şi îmi lăsase impresia unui kitsch neinspirat, dar nu am vrut să jignesc intenţia celui care mă invitase. Probabil văzuse în mine un potenţial ce trebuia educat şi culturalizat - în cazul de faţă, prin trei bărbaţi celibatari care efectuau câte o montă, la Marilena, atunci când nu îşi petreceau existenţa pe budă.
Şi în cadrul acesta nocturn şi romantic, amicul meu, pentru care îmi sacrificasem retina, oripilând-o, a început să îşi exercite, neîntrebat, calităţile de Don Juan, faţă de mine!!!
Complimentată, dar neflatată, am simţit cum şi-a întins mâna după umărul meu şi şi-a înfipt degetele în podoaba mea capilară. Şi nimeni nu se atinge de părul meu! E lege!
Docilă, i-am desprins degetele şi l-am îndepărtat, zâmbind tâmp.
În sală, se făcea din ce în ce mai frig. Pe la jumătatea peliculei, plecau oameni în turme. Mă întrebam de ce nu plec şi eu. Era simplu: Berbecul era lângă mine, behăind nişte metafore măgulitoare la urechea mea.
Mă lăsam adesea furată de comentariile celor din spate. Aberau, dar muuult mai bine şi mai constructiv decât amicul meu, chiar dacă o făceau relativ la unghiile netăiate de la picioarele Marilenei.
Într-unul din momentele artistice ale însoţitorului meu, mi-am întors faţa către el, să aud mai clar ce perorează, ştiind că altă distracţie nu urma să mai am în următoarele 2 ore. M-a lăsat paf. Efectiv, PUŢEA! Îi mirosea gura! Groaznic.
Fraze precum: “Îţi imaginezi o seară cu lună… bla, bla…”(stalactite şi stalagmite) tulburau aerul pe care îl respiram, cu un pregnant iz de usturoi. Şi nu, nu reuşeam să-mi imaginez nicio seară cu lună, ci doar nişte şosete murdare pe care le spăla Marilena, în timp ce eu degeram la propriu.
“Îmi plac ochii tăi” – persista cuceritorul.
„Nu ai cum să-i vezi. E întuneric.” – contracaram eu.
„Am văzut strălucirea în ei.”
“Nope. Se reflectă lumina de la ecran, atâta tot.”
Credeam că nu mai rezist când - finally! - “capodopera” a adoptat un legendar sfârşit, având în prim-plan laitmotivul, trofeul, personajul cel mai popular – WC-ul.
Casanova al meu, probabil impresionat până la usturoi de moment, a tras o fugă la cea mai apropiată toaletă. A ieşit uşurat şi zâmbitor:
“Ce ai zice dacă te-aş săruta?”
(*Aş zice să nu faci asta, că îţi pute gura! Şi tocmai ai ieşit dintr-un WC*)
„Aş zice să nu faci asta, că mâine am şcoală. Şi tocmai a venit tramvaiul” - în care m-am urcat direct, ajungând acasă fără să mă uit în urmă.

Morala: Dacă, fără doar şi poate, existenţa voastră e predispusă spre fatalitate sau, pur şi simplu, vă simţiţi constipaţi, mergeţi şi vizionaţi „Marilena”. Nu cred că biletele, subintitulate pompos: “invitaţii”, se găsesc de cumpărat. Trebuie doar să pândiţi voluntarii care oferă fluturaşi gratuiţi prin oraş.
Şi cel mai important, luaţi o periuţă şi o pastă de dinţi cu voi! Ca să faceţi faţă tentaţiei, de orice fel.

Gropi în Calea Lactee

Ce faci când îţi este o poftă nebună de lapte fierbinte?

Pasul 1. Deschizi frigiderul. Nu ai lapte.
Pasul 2. Te îmbraci şi pleci la alimentară cu senzaţia gustului cald, semi-dulce pe limbă.
Pasul 3. Aştepţi vânzătoarea să se învârtă pentru fiecare client din faţa ta, de cel puţin 5 ori.
Pasul 4. Când ajunge la tine, nu se mai învârte; pur şi simplu te ignoră, găsind altceva mai bun de făcut, precum bârfele din cartier.
Pasul 5. Îţi este şi foame şi sete şi simţi un gol în stomac. Probabil îi transmiţi telepatic resentimentele tale deoarece se întoarce molfăind seminţe şi, la cererea ta, îţi dă cutia cu laptele mult dorit.
Pasul 6. Ajungi acasă şi pui laptele în frigider, pentru câteva momente în care te schimbi în haine comode.
Pasul 7. Trebuie să torni laptele în recipientul specific.
Pasul 8. Deschizi frigiderul, iei cutia cu lapte, cade caşcavalul.
Pasul 9. Cade TOT caşcavalul FĂRĂ ambalaj. Ambalajul rămâne (ce bine!!!!), în frigider.
Pasul 10. Măsori din priviri bucata de caşcaval. 5 cm lungime, 3 cm lăţime. Perfect! Şi aşa e necesar să-i mai diversifici şi căţelului, meniul. Uiţi puţin de prioritatea ta numărul 1 şi pui celălalt produs lactat în castronul animăluţului, care se bucură imediat şi te consideră iniţiatorul ideii de aruncare a caşcavalului din frigider.
Pasul 11. Dacă eşti ipohondru ca şi mine, adică îţi speli mâinile o dată la 10 minute, îţi duci degeţelele cu microbi şi le lustruieşti bine sub jetul de apă rece.
Pasul 12. Ai pierdut deja 20 de minute şi pofta de lapte fierbinte te mistuie.
Pasul 13. Tremurând, iei din nou cutia din frigider şi te chinui să desigilezi capacul. Reuşeşti, dar acesta cade.
Pasul 14. Arunci capacul la gunoi şi fugi rapid la un nou session de lustruire a degetelor. De data asta, mai nervos, dureros aproape.
Pasul 15. Torni laptele în recipient. Şi pe lângă recipient.
Pasul 16. Ştergi masa de bucătărie, furios, obsesiv.
Pasul 17. Laptele prinde forme în imaginaţia ta, ca în desenele animate. Figurinele din lapte clipesc din ochi şi zâmbesc prietenos. Lumea toată e numai lapte şi ţie îţi e poftă…
Pasul 18. Refuzi metodele primitive care încetinesc procesul de încălzire şi introduci cana plină cu lapte în cuptorul cu microunde. 2 minute.
Pasul 19. Se roteşte în interior, sub acţiunea microundelor. Eşti în extaz, 2 secunde.
Pasul 20. Brusc, cuptorul se opreşte. Se ia curentul.
Pasul 21. Îl torni sleit pe gât, că nu mai poţi!
……

Toate acestea au durat aproximativ o oră din existenţa mea.
Şi aşa am avut eu parte de o cană cu lapte ‘fierbinte’. Sau, cum ar spune Cosmoteu’, m-am împiedicat, dormind pe scări.