M-am trezit (...) cu o poftă nebună de a scrie, de a inventa cuvinte, de a-mi muşamaliza procese de conştiinţă.
Îmi trădez secundele care nu îmi mai aparţin de ceva vieţi. Oamenii, în jurul meu, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul, rămân pe loc. Demoralizant. Insistent.
Am învăţat însă că la -24 de grade...durerea e doar caldă şi că nu trebuie să ameţesc din cauza asta.
Am compus şi un cântec la chitară (-: Primul meu. Chitara a fost uitată intenţionat printre degetele mele şi mi-am dat seama că e mult mai uşor să numeri corzi decât pagini memorate la biofizică.
Momentele originale: îţi plac, îţi resuscitezi gândurile cu amintirea lor, se sfârşesc înainte să le ataşezi adjectivul. Şi erau zile în care credeam că le-aş putea imortaliza şi visam la un Canon (citit ‘chenon’) într-un mod cu totul superficial şi naiv. De parcă photoshop-area sau efectul sepia ar reuşi să-mi ascundă lacrimile puerile, mai bine decât aerul rece de afară.
Cred că am iniţiat o nouă formă de existenţă: flori moarte. Pentru asta, le hrănesc cu apă, le curăţ, am grijă de ele...iar ele se usucă în faţa ferestrei, ironizând fin încercările mele ca nişte sângerări coagulate. Le păstrez aşa. Aşa cum păstrez praful pe tot ceea ce îmi energiza atenţia, cândva, demult.
Aş vrea să ştiu că peste ani voi râde îngăduitor şi sincer, ca la un sfârşit fericit de film, în timp ce voi savura o îngheţată de lămâie.
Îmi trădez secundele care nu îmi mai aparţin de ceva vieţi. Oamenii, în jurul meu, îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul, rămân pe loc. Demoralizant. Insistent.
Am învăţat însă că la -24 de grade...durerea e doar caldă şi că nu trebuie să ameţesc din cauza asta.
Am compus şi un cântec la chitară (-: Primul meu. Chitara a fost uitată intenţionat printre degetele mele şi mi-am dat seama că e mult mai uşor să numeri corzi decât pagini memorate la biofizică.
Momentele originale: îţi plac, îţi resuscitezi gândurile cu amintirea lor, se sfârşesc înainte să le ataşezi adjectivul. Şi erau zile în care credeam că le-aş putea imortaliza şi visam la un Canon (citit ‘chenon’) într-un mod cu totul superficial şi naiv. De parcă photoshop-area sau efectul sepia ar reuşi să-mi ascundă lacrimile puerile, mai bine decât aerul rece de afară.
Cred că am iniţiat o nouă formă de existenţă: flori moarte. Pentru asta, le hrănesc cu apă, le curăţ, am grijă de ele...iar ele se usucă în faţa ferestrei, ironizând fin încercările mele ca nişte sângerări coagulate. Le păstrez aşa. Aşa cum păstrez praful pe tot ceea ce îmi energiza atenţia, cândva, demult.
Aş vrea să ştiu că peste ani voi râde îngăduitor şi sincer, ca la un sfârşit fericit de film, în timp ce voi savura o îngheţată de lămâie.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu