Studenta la medicina veterinara

În urmă cu 9 luni şi 2 săptămâni...

- Bună Andreea...încântată să te cunosc...pentru următorii 6 ani? Dana, vino şi tu....să facem o fotografie de grup. Ieri eram doar două.
Vom avea amintiri...ştiţi voi: before and after :) (before and…the day after before).
Câte riduri vom avea?
- Eu nu mă mărit. (o tipă din anul 3 e însărcinată [anul 3 e cel mai nasol]).
Aţi văzut orarul. E convenabil. Adică avem 3 ore de anatomie? Cifra asa îmi dă fiori.
O Andreea, 2 Andreea, o Mirela, o Mihaela,….un Alexandru, Oana…iar Andreea…care dintre voi e sef de subgrupă? – număr de telefon. Apel efectuat.
(Cristi, prietenul Danei, la distanţă aproape palpabilă de mine, la rând imens pentru cazare în cămin, către prietena lui): vezi, domnişoară - de azi eşti studentă!
Supremaţie exercitată în fază incipientă: - Eu sunt anul 6. Tu dormi în patul de sus.

Va fi bine…ne vom distra, vom râde…va fi bine. Nu uitaţi halatele! Să fie albe... Cele verzi sunt pentru masteranzi.

În urmă cu 6 luni şi 2 săptămâni…

- Mirosul mă termină. Oasele şi articulaţiile...par de plastic. Muşchii nu îi pot atinge. Cine îmi împrumută o pereche de mănuşi?
Vai, ce multe straturi profunde…de ce te complici, creatură? Mai vreau 6 ca tine…să fie 7 specii în total.

Parţiale, teste, parţiale fără valoare de parţial, stres in sânge…migrene.

Nu văd nimic în microscopul ăsta.
- Mitocondria, la ora 12:00. (“Preparatul cu aspect mizerabil”).
- Domnule professor, veniti putin…asta este? - “Nu. Obiectivul e murdar de rimel”
Desenul tău seamănă cu un punct. Niciun desen nu seamănă cu altul. La examen trebuie să-ţi recunoşti punctul.

Experimente, calcule, erori, erori care trebuie să fie corecte în esenţa lor de eroare pură.
- Distribuţia Boltzman mă va ajuta să-mi plătesc facturile.
- Nu aşa se calculează masa bilei. Veniţi la recuperat!
(curs): Cu cât creşte entalpia, cu atât o luaţi razna.
- [cu…cât…creş-te...en...cu cât creşte ce?...dă-mi puţin să văd ce ai scris tu. Vorbeşte prea repede]
- La curs eu vorbesc si voi vorbiţi peste mine. La examen eu vă ascult şi voi tăceţi.

{ - La ce naiba avem nevoie de economie rurală?
- Sunteţi în UE.
}

În urmă cu 3 luni şi 2 săptămâni...

Pentru mine nu s-a terminat sesiunea.
Nu înţeleg de ce spun ceilalţi că a trecut. Ritmul e acelaşi, poate chiar mai alert. Şi e din ce în ce mai frig. În laboratorul de anatomie, simt că aerul e anume desprins dintr-un curent vechi şi mucegăit. Simt că mă conserv eu. Simt că am nevoie de formol...
[“Lecitina este un tonic natural al sistemului nervos şi vascular”]

În seara asta nu mai ajung la Ligă. Am să păstrez tricoul verde cu sigla facultăţii. Îmi place că e larg.
Nu pot să mai vin. Nu am tramvai la 23:00, când se termină şedinţa.
Nu pot să mai vin. Seminarul de joi noaptea? Nu-mi place Dublin. Muzica aia îmi provoacă urticarie.
Nu pot să mai vin. Mâine avem parţial la bio animală.

Am păstrat tricoul verde.
- Dana şi-a retras dosarul.
- De ce? Avea note mari…
- Nu-i mai place. Bem o ciocolată caldă, la locul nostru de lângă aulă?

Scris cu pixul pe masă, în laboratorul de biochimie, sub clipboard-ul meu:
“Life sucks. And then you die.”


În urmă cu 2 săptămâni...

Când mă gândesc la NU, îmi dau seama că după el nu urmează punct. O listă cu scroll up&down ar deveni kilometrică în inch(i). (Exprimarea abuziv neîncăpătoare între retuşurile gândurilor mele). Şi astfel ar urma dizolvarea, dezamăgirea, depresia, frica, neliniştea, uitarea şi mai ales, RISCUL. Dacă în loc de NU, ar trebui să se iscălească altcineva...înseamnă că eu sunt un analfabet original?

Scriu acum în agenda asta, după numeroase programări, orare, liste…recunosc că am greşit…Am greşit când mi-am ales facultatea asta. Când mi-am dorit-o…Iartă-mă, mamă…iartă-mă, tată…Nu mai sunt puternică. Am rămas ca un vagabond jalnic. Nu mai am iniţiativă. Şi dezamăgesc tot ce e mai drag în jurul meu…

Azi…

Cărţile mă aşteaptă întinse pe masă.
Nu am crezut vreodată că un om poate urî fără să spună. Profesoara de agronomie mă urăşte fără să spună. Mă urăşte pentru că am evitat să învăţ distanţa la care se seamănă porumbul, mă urăşte pentru că ştie că materia ei nu-şi are rostul, dar mai ales…pentru că şi eu ştiu că ea ştie…

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai trişti. Iar dacă la final voi uita tot….
Şi o scrisoare are post-scriptum. Eu pierd ultimul cuvânt.